Incercari literare...(II)

Va povesteam despre fetita ce m-a oprit pe strada candva plangandu-si nedreptatea: pentru a nu-i da coronita si ei, Profesorul o obligase sa greseasca 2 raspunsuri la lucrarea de sfarsit de an. Ma strangea de mana, plangea si-mi spunea ca ii place atat de mult sa citesca si sa-si faca temele. Ma impresionase povestea ei si-mi asumasem rolul de observator non-participativ la toata acesta suferinta. O sa va intrebati desigur, de ce am tacut? Pentru ca initial, asa mi-a cerut ea. Mi-a spus ca vrea sa lupte si nu are nevoie de nimeni sa o apere pentru ca se simtea inca puternica. Apoi sa nu uitam ca orice reporter este, din pacate, trebuie sa fie, un observator non-participativ. Asa o cere deontologia profesionala. Oare? Ma-ntreb insa cat va mai dura aceasta non-participare. Nu este oare cea mai buna forma de a evada din realitate? Scriem, postam bloguri, tragem semnale de alarma, etichetam, filmam...In timpul asta o fata se zbate intre viata si moarte pe caldaram...O alta fata plange si se-ntreaba de ce e singura sambata vandalizand raftul de dulciuri de la supermarket...Poate o alta, indura in tacere ticalosiile unor colegi misogini...Iar o alta fata moare in fata unui calculator, incercand sa-si faca un viitor intr-o corporatie. Dar sa revin la mica mea poveste, inainte de a ma parasi si cel din urma strop de talent "scriitoricesc".
"Zilele trecute m-am intalnit intamplator din nou cu ea. Era slaba, palida si tremura toata. "Ce e cu tine?", am intrebat-o. "De cand mi-au murit parintii, cartile mi-au ramas singura bucurie", mi-a spus cu glas stins. Mi-a destainuit ca nu cu mult timp in urma Profesorul cel rau, o tarase pur si simplu pe culoarele scolii, in drumul sau nebun spre biroul directorului de internat. „Misca mai repede, da-i drumu, haide!” este tot ce-si aminteste. Ajunsa acolo a fost pusa la zid. Nu s-a pierdut cu firea insa, desi se simtea slaba si hartuita. I-a aratat directorului de internat care-i sunt temele. Era un om delicat si pasnic. Avea o privire calda si nu a fost nevoie de prea multe cuvinte pentru a-si da seama despre realitate, mai ales ca realitatea asta, e mereu aceeasi.Era totusi trista ca nu a apucat sa-i vorbeasca despre tot ceea ce face, doar cate-a apucat sa sopteasca prin glasul gatuit de suferinta si nedreptate. Mi-a spus ca stie ca nu trebuie sa mai taca, ca nu trebuie sa tina in sine frustrarea, ca va avea grija sa nu se piarda cu firea, ca e o fata vesela si nu trebuie sa lase pe nimeni sa-si bata joc de ea. Am invatat asta de la tine, Gika, mi-a spus zambindu-mi. Si mi-a strans din nou mana. Pe jumatate eram multumita de felul in care gandea, dar nu o-ntelegeam pe deplin. Voia sa ramana in clasa aceea, isi iubea colegii, era vesela si se-ntelegea bine cu toti cei din scoala. Isi admira colegii cat si profesorii...ceilalti. "Foarte bine, mergi inainte!" i-am zis. "Nu-nteleg care este problema. Ai gresit cu ceva? Ti-ai facut temele la timp? Ai chiulit de la scoala?" am intrebat-o."Da, am gresit cu ceva...am fost bolnava, am racit, mi-a fost probabil frig in drumul meu pe jos de la scoala acasa, intr-o seara tarzie cand tramvaiele nu mai circulau..." " Dar asta nu e o greseala, toti ne putem imbolnavi. Ai fost la doctor? Ai dus scutirea medicala?"" " Da, desigur, desigur ca am dus scutirea medicala, dar nu e vorba de asta..." a continuat tinundu-ma de mana. Mi-a apucat si cealalta mana asigurandu-se ca ma poate privi in ochi. Avea o mana mica, slaba si foarte palida...si inca simteam ca tremura din tot corpul. I-am incurajat privirea, i-am adus aminte ca sunt langa ea, am observat ca aproape plangea spunandu-mi: "Ma doare doar faptul ca as fi vrut atat de mult sa invat, si ma mai doare atat de mult timpul asta pierdut...ma tem ca realitatea m-a transformat si pe mine...uite vezi,de asta mi-era frica...Stiu ca suntem fiecare datori sa ne respectam, dar stiu ca exista si exceptii. Am incercat intodeauna sa nu fac un caz din ele. Dar m-am schimbat Gica; M-am transformat intr-o luptatoare.Adica am pierdut orice urma de copilarie. Ma trezesc pregatita de lupta; in buzunare am munitie, iar dupa colt il vad deja pe cel ce vrea sa-mi dea in cap (apropo, tu nu vezi nimic?! )Cand voi mai avea timp de cartile si temele mele, Gica? Tu ce zici, e bine? E rau?"

Mda, recunosc ca de data asta m-a incurcat. Niciodata n-am considerat-o atat de inteleapta, incat sa sufere intelegand adevarurile lumii. Am incercat mereu s-o protejez, ascunzandu-i pe cat se poate adevaratele ticalosii ale vietii, dar pana la un punct. Am inteles ca nu mai avea nevoie de sfaturile mele, poate doar de cuvintele mele, de mana pe care sa mi-o stranga cand simte ca lumea dispare...Aveam un sentiment de implinire. Uitasem si de non-participatia jurnalistilor, si de vremea proasta de afara, de propriile suferinte...Sentimentul inutilitatii mele nu era deloc dureros, mai ales la despartire, cand i-am promis ca ne vom plimba pe Splai, asa cum ii placea ei...Cred ca incepeam sa am EU nevoie de ea...sa mergem totusi la concertul ala mi-a mai zis...O sa mergem, i-am soptit..."
Va urma(?)

Niciun comentariu: