Ganduri pentru prietenii mei...

Auzim deseori: am sute de prieteni. Cand vine vorba de acest subiect, prefer sa am o atitudine mai rezervata. Pentru ca nu de putine ori, atunci cand nu vrei sa mai lupti, iti bate vantul prin buzunare sau pur si simplu esti la pamant, nu te dezvalui tuturor, ci doar prietenilor. Daca in astfel de momente grele, nu simti nevoia sa te indrepti catre unul sau altul dintre "prieteni", experimentand stari de disconfort pana la pudoare sau rusine resimtite dureros, atunci acei oameni nu-ti sunt adevarati prieteni ai sufletului tau. E simplu sa faci un astfel de test. Apoi reevalueaza-ti numarul de prieteni si spune-mi cum stai...

In postul de azi, problema mai importanta este ce fac eu pentru acei adevarati prieteni, in numar de 2-3, maxim 4, atat cat au ramas ei dupa ani si ani de istorie. Doi din prietenii mei sunt azi foarte tristi, pentru ca cineva aproape, a fost chemat la ceruri. Poate parea  prea devreme, poate parea nedrept, dar ganditi-va intodeauna ca s-a-ntamplat asa, pentru ca pur si simplu asta urma sa se-ntample, iar daca pana acum ati luptat din rasputari, uitand adesea de voi, de durerile si suferintele voastre, pentru a va dedica parintelui drag, acum trebuie sa-i aratati celui dus, ca va veti descurca in continuare si ca poate fi linistit acolo unde s-a dus. 

Ohineste-te in pace, tu cel ce te-ai dus, puteri sporite pentru cei ce-au ramas. Viata trebuie sa mearga inainte, indiferent de ce zic si fac cei din jur. Va spune un om care, cu tatal mort de 3 zile, traia printre “unii prieteni” auzindu-i la ureche vorbe ca: ”Acum s-o vedem, nu rezista nici 3 zile fara tata-su...”. Nu vreau sa-mi aduc aminte de toate aceste rautati, nici de cele ce au urmat, ma bucur doar ca dupa 15 ani de la moartea tatalui meu (deci un pic mai mult de 3 zile), inca exist si pot sa aprind o lumanare la mormantul parintilor mei. Pentru ca ei sunt mereu cu mine, in momentele in care nu am raspunsuri la intrebari, le primesc de la ei, iar  cand imi este frig, imi place sa ma cuibaresc intr-un plover tricotat de maina mamei mele. Atunci imi e bine si cald si mama e langa mine.

Postul asta nu se vrea o cronica a unei morti mai mult sau mai putin anuntate (dupa ani de suferinte inimaginabile, nici nu stii cum sa mai spui), nici macar un necrolog; sunt gandurile mele despre prietenie, suferinta, durere si puterea de a merge mai departe.





7 comentarii:

Mica Doamnă spunea...

si totusi pentru ce avem nevoie de tristete? ce rost are sa plangem de acum incolo ce n-am reusit sa apreciem pana acum ...

itterapia spunea...

tristeţea, suferinţă există inevitabil. Nu-mi place să folosesc termeni de specialitate când e vorba de prietenii mei, dar cum tu eşti şi din branşa, o sa-ti reamintesc sintagmă 'suferinţă de doliu'. În rest, ceea ce ştim amândouă de la psihologia morţii - tanatos

ejohnny spunea...

Si totusi chiar daca legaturile se racesc deoarece nu mai sunt calcate la fel e des, prietenii raman si sentimentele raman.

Mica Doamnă spunea...

mie cand mi-a murit bunica m-am gandit ca daca o sa plang o sa ii dau un motiv in plus sa plece suparata. asa ca de cate ori ma gandesc la ea o fac cu bucurie, si niciun moment n-am simtit ca imi lipseste.

Mica Doamnă spunea...

mi-am dat seama ca gasim atat de multe motive sa fim nefericiti. si in caz ca nu se poate constientiza acest fapt, nefericirea noastra nu aduce pe nimeni inapoi. so again, why should we emphasize the dark impact of those moments

itterapia spunea...

@ioan: tu eşti prea mic să te gândeşti la d-astea! :))))

@mylady: ai atât de multă dreptate... Dar ştii tu pacienta lui Freud, la fel îi zicea maestrului de pe canapea: ştiu că cerul e SENIN, dar eu nu pot să- L văd

Anonim spunea...

lady, sorry... A murit bunica de la că.....???
Când? Domne, eu sunt chiar aurită!