Minte-ma frumos... ca la Hobita



























In vacanta oamenii se duc de regula intr-un loc departe de nebunie, sa uite si sa se rupa un timp de agitatia cotidiana. Eu am avut doua probleme. Pentru care am facut peste 800 km intr-o zi, alte 7-800 in alta. Adica am fost in concendiu. Am plecat joi si-am venit sambata. Cu 2 probleme mai nerezolvate ca la inceput si franta de oboseala: Biserica din Densus si Casa memoriala Brancusi, din Hobita.

Pentru a doua, am gasit o localnica binevoitoare la vorba care insa mi-a mai adus un voal peste faldurile constiintei si amintirilor mele din copilarie despre acel loc. “Stati d-ra linistita, m-a abordat femeia. Se face atata caz fara sa se stie adevarul. Casa asta - si-mi arata peste gard obiectivul turistic numit “Casa memoriala Constantin Brancusi”- nu e nici a lui Brancusi, nici a tatalui sau, nici a vreunei surori. E a unui localnic care a cumparat o casa facuta de mesterul si proprietarul de pamanturi Brancusi, tatal sculptorului. Din casa adevarata, n-au mai ramas decat 4 scanduri, pe care se bat ca chiorii toti mostenitorii la succesiune, asa ca statul nu le poate cumpara. Englejilor si nemtilor care vin aci le spunem ca asta e casa lui... Si daca ma gandesc bine, cand era mic, s-ar putea sa fi stat si prin camerele astea, ca erau un pic rude si vecini in sat... Si ca totul sa ia o finalitate clara, mi-a incheiat aratandu-mi 2 pietre una peste alta, la 10 m de pridvorul asa-zisei case memoriale. Acolo a fost casa lui!"

Ma indrept catre masina, cu capul mai tulbure ca la inceput. Din eter, parca fara legatura cu lumea asta, inca o intrebare isi primea un raspuns: Nu va suparati, unde este casa lui Brancusi? O voce de-acum cunoscuta ii indruma pasii spre adapostul cu pricina. La iesirea de pe ulita, un Brancusi numai bust, isi plange parca singuratatea in tacere. Privindu-i chipul in apus, parca mi-ar spune ca imi meritam soarta. Pana la urma, ce atata tevatura dupa moartea mea. Am vrut sa le las toate operele mele, dar nu m-au vrut. Acum se bat pe 2 scanduri...

O dalta se joaca intr-un lemn imaginar sau poate intr-o piatra. Localnicii din Hobita de Gorj se pregatesc de inserat. O joiana pe marginea drumului isi asteapta nelinistita stapana. Maine, alti turisti isi vor primi raspunsurile la intrebarile lor. Si viata merge inainte...

Niciun comentariu: