Aceste cuvinte ne doare...

Mai zilele trecute, un anunt lansat de Cristi Dorombach, imi atrage atentia: „Pe TVR, Secretul lui Bachus, remasterizat, reinregistrat si transformat in format Full HD in format 16:9 la 1080i... etc”. Dincolo de surpriza placuta de a revedea o comedie spumoasa, sa recunoastem, era si surpriza prezentarii formatului de transmisie.
Mai mult decat atat, daca dpdv artistic cu totii stim ce a iesit din munca unor actori unici si a unui Geo Saizescu si el irepetabil, din punct de vedere al anchetatorilor de la IGP aflam din documentele vremii ca a fost o adevarata desfasurare de forte finalizata chiar cu pedeapsa cu moartea pentru acest gen de infractiuni economice, putini insa stim despre rolul, deloc neglijabil in derularea anchetei, mai tinerilor, la vremea respectiva, "jurnalisti de investigatii".
Si daca la un search pe net, majoritatea comentariile in josul paginilor in care poate fi urmarit filmul, sunt de tip emoticonal din gama: :)))))))) sau “ce tare am ris”, “mi-era dor sa mai rid asa”, in general referindu-se la latura umoristica a filmului, si mai putini (si ma refer in special la persoanele din tanara generatie) sunt cei care stiu despre rolul unor jurnalisti ca Nicolae Cristache sau Eugen Seceleanu in anchetarea afacerilor necurate ale lui “Stefanescu si colab.”
Dar cum Internetul nu uita, desi oamenii sunt trecatori, cine vrea sa stie mai multe despre ceea ce ulterior devenea "Afacerea Bachus", dpdv jurnalistic de data asta, poti citi aici: http://ziare.zaraf.ro/articol10662/STEFANESCU-BARONUL-VINULUI.htm sau mai bine, aici: http://www.sentinta.ro/articole/editorial/view/cazul-bachus

Acum sunt sigura ca vei vedea cu alti ochi si filmul, dar mai ales pe tanarul ziarist, jucat excelent de Emil Hossu! :))

Calculatoarele nu doar intre 0 si 1, alb sau negru sau cum scapam de nuantele de gri cu ajutorul lui moshu’!

Despre calculatoare se spune ca nu stiu mare lucru decat 2 chestii, 2 banale cifre binare, 0 si 1 din imbinarea carora rezulta siruri de informatii pe care le decodeaza. Din cauza asta, ele nici nu prea pot gresi prea mult, din moment ce nu stiu decat atat de putine lucruri... Dar asta era candva. Si sa nu insistam, ca ne prinde Craciunul! Iar subiectul, este moshu'!

Fara sa simtim, a mai trecut un an. Ne-am trezit din nou cu strazile pline de masini, cu trotuarele de negustori cu marfa de sezon, pe scurt, viata in maxima ei agitatie. E vremea colindelor, a fulgilor de nea ce vin (sau va sa cada, da Doamne!) sa mai acopere din gunoaiele pe care le producem mai mult spor zilele-astea. Cea mai grea misie o va avea tot mos Craciun, el fiind singurul pe care nimeni nu-l intreaba niciodata nimic, ce-si doreste, ce cadou sa primeasca. Toti, fericiti sau mai putin, impreuna cu cei dragi in jurul mesei imbelsugate sau cei singuri, insotiti doar de gandul la cei dragi, dar dusi acum, sanatosi sau suferinzi, cu totii ii cerem lui Mosu’ ceva. Unele vise realizabile, altele nu, de pus intr-un sertar al subconstientului si de ascuns bine acolo... Ca ne facem de rusine.

Anul asta m-am hotarat sa-i cer mosului chestii practice, sa nu mai cad in penibil, macar pe calculatorul de acasa. Nu am nevoie de cine stie ce sistem sa tin o statie de radio non stop, un editor de text, rar un editor de film, un browser de net neaparat si chestiile implicite de retelistica sociala, web 2.0 si smth. legate de AEL, instruire la distanta, etc. Pe notebook-ul Aspire 5315, adaugarea a inca unui 1G de memorie cache, pe langa cel deja existent, mi-a rezolvat aceste probleme. E o placere sa folosesti calculatorul acum. De ce zic asta? M-am trezit cu emailuri trimise aiurea sau cu alt text, de ex. cand salvam un post pentru blog, apoi il aruncam prin email ma trezeam ca postasem pe site, poze de la botez, in loc de cununia vecinului. Ajunsesem sa folosesc mai mult mobilul, se misca mai repede la wireless-u din zona. Pe langa faptul ca folosind un sablon pentru postare pe wordpress sau pentru a pastra pur si simplu formatarea unui text in banalul Word, ma trezeam ca trimitea acelasi text, comanda de salvare fiind „optionala”pentru un computer obosit – „Ce vrei frate de la mine? N-auzi cum horcai?" ma mustra vocea virtuala a UC-ului...

Dar de-acum, s-a ispravit. M-a salvat inca o data Mosu’!!

Nu-mi iese totusi din minte, realizarea unui top al celor mai penibile momente in care ati ajuns din cauza... computerului, telefonului mobil si altor chestii hitech. De la transmiterea unui email/sms, etc. (sau primirea unui apel/sms, email) catre o persoana nepotrivita, pana la alarma care s-a-'ncapatanat sa sune dimineata si-ai sarit din pat direct in pantofi. Sau poate cine stie ce ati mai patit...

Si-unde iarna a cazut intr-o Miercuri, in zi de targ, in duminica...






Si unde iarna n-a cazut intr-o joi... Si-acolo eu nici n-am murit... Pentru ca Great Commandment a intrat imediat in actiune, pentru dezapezire. Si nici intr-o miercuri, desi eram in vechiul Targ de Miercuri, Miercurea Ciuc, zona de care ne leaga nu numai relatii de rudenie apropiate, de tip parinti-copii, dar si amintiri foarte frumoase, desi parintii nostri de-acolo, s-au dus... Pentru perioada naiva a micii copilarii, Miercurea Ciuc era orasul in care mama mi-a cumparat ce-i mai frumosi pantofi balerini si cea mai frumoasa rochita, cu volane... Poate si din aceasta cauza, ca o „trauma” a copilariei encriptata bine de tot in faldurile memoriei, am ramas lipita de geamul magazinului meu preferat, acum inchis, langa un lung sir de hainutze ce-mi faceau cu ochiul din geam. In plimbarea de seara intre Primarie, castelul Miko si zona cu hainutze, cu greu m-a dezlipit un agent de la locala de geamul ala. Desi era doar 5 pm, in Miercurea, in week-end, nu mai sunt deschise decat barurile, cluburile si locatiile cu profil asemanator. Nu am stat mult, se lasase un ger napraznic si batea vantul.

Am ramas totusi atat timp cat sa vina iarna, care a cazut pentru mine intr-o zi de duminica, departe de casa, dar totusi, atat de acasa. Parca si derapajul inexplicabil din fatidica curba pe drumul Gheorgheni – Miercurea, cand efectiv era sa zburam in prapastie, pare sa se estompeze, in nuante curate de alb, ingropat cu toate relele de peste an... Inca un an.

Orasul din adancuri






Probabil ca nu ne mai incape pamantul... La suprafata. Si-atunci ne mutam in adanc. Am intrat in Praid la ora la care in week-end, flacaii trebuiau sa-ncinga mijlocelele fetelor pe ringurile discotecilor, barurilor sau altor lacase de... cultura; biblioteci, librarii, camine culturale. Dar nu a fost sa fie asa. Si ma resemnasem ca am intrat intr-un oras fantoma, in care singura lumina venea de la un reflector de pe acoperisul hotelului din centru, Praid. Cat despre locul de cazare, o alta gluma sinistra, pentru inceput. Numarul strazii era sarit, chiar si gardul sau portile, in fine, nici macar receptie nu exista, dar... puteai sa joci pe rand rolul tuturor, cu un mic amendament: sa te ghideze cineva prin telefon: Acum deschideti usa. Cautati cheia cu numarul 9, nu 6... Ok, ok... Acum va intoarceti 90 grade si urcati fix 10 trepte dupa care faceti dreapta... Si tot asa. Deschideti caloriferul, pentru ca fata sigur l-a lasat pe rece... Da, chiar asa! Inedit, de la cap la coada. Pentru dimineata, eram calma, nu-mi faceam griji de vreun program. Imi propusesem doar sa intreb un (chip de) om, in eventualitatea ca ar fi aparut unul, daca este deschisa, sau mai exact daca mai exista salina Praid. Desigur, a venit un raspuns de fost miner in galeria de sare, actualmente free lancer si art designer in buticul de vis-a vis de intrarea in mina. Luati autobuzul si in 10 minute sunteti in gura minei. Da... ?! ridic o spranceana a indoiala. Da! vine promp raspunsul. Biiiine. Ce a urmat... va fi povestit intr-un post viitor, sau poate, candva, peste ani, la gura sobei... cine stie. Am sa zic doar ca abia coborata din acel ciudat autobuz, un adevarat oras subteran, cu tot ce-nseamna viata sociala, culturala, timp liber, sanatate, etc., s-a deschis din adancuri, de cum am pus piciorul pe pamantul de... sare. Magazine, terase, zone de joaca, muzee, buticuri, puncte sanitare sau de prim-ajutor, TV si TELECOM (sa traiasca Vodafone, cineva a ochit echipamentul de cum am intrat in mina! ) si da, o biserica unde se oficiaza servicii ecleziastice pentru toti credinciosii: catolici, ortodocsi, etc. Pentru ca suntem in Tinutul Secuiesc, sa nu uitam. O cafea, un film, o vizita la muzeu, apoi un minut de reculegere la capela...o zi de duminica obisnuita se-ncheia. Obisnuita pe Pamant, sus, acolo unde nu era insa nimeni...